Chi è

Pubblicazioni

Su bimbirimbò e sa cultura mondiale

Tra sos iscusòrzos chi insèrrat sa sienda manna de sas tradissiones populares sardas, su cantu a tenore, veritabile marcu de identidade, at ottentu su riconnoschimentu de s’Unesco comente “bene inviolabile” de sa cultura de s’umanidade.

Sa nova intrègat ufanìa a donnia sardu de cada cussorza ma istrìnat istifassione e ghipa a chie, innantis de eris, at crètiu in sas ricchesas de custu modu de cantare anticòriu e l’at contipizau attinande, ponende pètzu chin affìcu mascamente cando su bonu de sos sardos paraìan urìca a ateros cànticos e a ateras fromas de ispaju, o ca nd’at fattu istudiu leàndelu comente una “bena bundante” de ischìres a pittu de sa limba, de sa poesia, de su ballu, de sa musica, de su sentìdu propiu de su divertimentu: ischìres de bocare a campu po atuare, in sa menzus manera, sas pizas chi cumponen su naturale e s’identidade de su populu sardu.

S’istifassione est prus manna puru si si tenet contu chi, po sas pessones de sas iscolas artas si trattaìat pètzi de “folclore” mentras po sa zente comuna fit su cantu de “pacos imbreacones”: chi si siat faddìu s’Unesco? Ite pìtzicat su tenore chin sa Cultura?

Comente sas peleas po sa limba o po sos nuraches an indurau tempus meda po lomper a concrùos (semper chi sian accabàdas), gasi etotu sonos, istrunmentos, cantadores e cànticu de sa Sardinna meressìan s’ampàru chi in aterùe est garantìu o da lezes de s’istadu natzionale o da lezes de guvernos de nassiones de minorìa.

In chirros nostros sa leze de sa cultura e de sa limba sarda nde fachet lumìnzu narande ca sa Rezione at a istabilire, at a facher, at a ammaniare.. ma da cando at balore, semus galu a bider cosa fatta. Tocat a ammentare ca sa leze 26/97 est galu pitzinna. E est pretzisu a annangher puru chi est naschìa istrumàda. Ne s’àlinu chi l’aìat zuta a naschimentu podiat durare a longu ca si depìat medìre chin su bentu de traschìa de una politica chi pessaìat a cunzare zassos ìnnidos po facher parcos bocàndeche a fora s’omine e lassande pètzi predas animales e mattas. Mai lis est colau in conca a proare a cumprender poite sa zente de cussas cussorzas at mantesu sos terrìnos comente los aìan connotos.

Est s’imprèu chi mantenet sas cosas.

Su facher de s’omine in donnia tempus at dau a sos locos sa visura chi lis connoschimus oje. No est ispipillu a pessare chi unu traste, un’usàntzia, una pessone potat resister a su colònzu de su tempus chene istramudire in nudda sas calidades chi aìan a printzipiu.

Est naturale chi donnia cosa mudet in su tempus. Tocat de ischire mesurare cantu cambiat e comente, si s’istàbilit cales fin sas condissiones de cumentzu, ma totucantos depen connoscher e l’aer appretzu.

S’isperdìssia est a aer e a no imperare: a ite lu diamus cherrer unu trettu si no collìmus sa linna a nos caentare, sa terra a travallare, su pasculu a pesare reses… “Sos benes a chie los mantènet” narat su ditzu po esplicare ca no est chistione de possessu ma de contipizu de sos benes.

Su cantu a proa, a cussertu, a cuntrattu, a cuncordu, a tenore, est limbazu chi at ischìu a s’adecuare a sos tempos chi cambian sighinde s’idea de divertimentu, de passione, de imparònzu de sas populassiones chi lu pratican chin gosu. Taleschì, per-mesu de su tenore si podet galu a dies nostras imparare da sa poesia de sos cantadores mannos, partitzipare unu bisonzu a chie sisiat, divèrtere chin su ballu o chin su cànticu in bonu o in malu.  

Da sa ventana de domo s’ocru fiet a innedda e si puru si che bidet s’anzenu, bellu a connoscher e a aer a pratica, no si frùndit su connotu ma antis, da s’impreu de unu e de ateru benit s’arricchimentu.

Su tenore est gosu de pessones. Testificat amore a sa mama, a s’isposa, a sos cumpanzos, a sa zente sua comente puru a sa bidda. Allegat su limbazu de s’ispaju. Bivet de sa tèmpera chi chircan sos pètzos, de su caente de s’accordu tra pares, de su calore de su binu, de su prendìnzu de sas carenas ghetàdas a pare. S’affortit in mesu de sa zente chi lu fachet e l’ascurtat po nd’aer gudimentu. Durat in s’ammentu de s’incantu de sa festa. Est zura de amistade longa.

Su sonu, fedàle de sa preda, naschet in mesu de padente. L’est frade a su  borro de sos boes e a su murmùtu de sos traìnos uffràos. Ghettat a su mùilu de su bentu e ammentat su mèlidu de sa berveche. Sùet in sa raichìna tùda de sa tradissione de Mamuthones, Merdùles e Erchi.

Sa trata prus antica (IX sec. i. Cristos) est su brunzu chi presentat unu nurachesu, a manu paràda tra buca e urica, cantande.

Mòffet tumbànde che muvras in monte a incorràdas sinzolande sa cambiàda de su tempus e sa lòmpida de s’abba.

Irbòrrocat sa cròpa de bassu e de contra che caddu lassau chene brillia.  Chitarrìnu o còntrinu, ladu, tundu, furriau, àrridu, ascrau, mùdulu, chìchinu. Muilòsa, grispa, a irmattadùra, a irborròschiu. S’unu no carrarjat s’atera e paris fachen cussèrtu.

Attìnat sa mesu-‘oche che brillièdda chi annòdiat ca b’est o che apiòlu chi curret da frore in frore. Muidòsa o lùchida.

Ozastros chi no timen s’abbenturiàda. Prèdas frimas.

Si pèsat sa boche in sa rìa de sas carenas tèteras. Istèrret, mùdat, zìrat, dat corfos, assèriat, allìgrat, incùrtzat, sècat, repìtit, ritrògat, àntiat, fàlat, illèstrat, ispipillat, apprètat, rèndet, sèrrat.

Est boche de campànna. Boche de carru. Boche de torrare boes. Boche de vardiànu, de massaju, de carrulante. Seria, lestra. Boche ‘e notte. Manzanìle o impuddìle. Pesàda o Mutu.

Sa maìa de su cuncordu est ca partit e leat, zumpande sas làcanas istrìntas de sa limba, sas allegas po lumenare su cantu, a cumòne chin su pastorìu.

Su mundu chi lu zuchet s’acatat in intro suo: no rappresentau ma bìviu.

In su vocabolariu de su tenore totu torrat a sa terra inue naschet su bimbirimbò.

Sas paraulas còntan sos fàcheres de s’omine.

Su cantadore “pèsat” sa boche comente su pastore su bestiamen.

S’andànta de su cantu est marcàda che a sa de sos boes chi torran istracos a fine zorronàda truvaos da su massaju. Si nono est su passu gràe de su zû chi tirat su carru a su cantònzu sentìu de su carrulante o a su cantu mezànu de su vardiànu chi che colat s’ora in su sartu.

Sos sonos de sos pètzos no appartenen a s’omine, chircan de istròcher sos reses. Benin da s’iscuru mumùtu de sas intrannas.

S’orìzine bivet in sa nèula de su misteru chi cucùzat  fintas sas màscaras de su carrasecare de sas biddas de Barbazia e de sos ispìderos de sos contos de fochìle in nottes malas.

Sa “tumbàda” de su tenore assimizat a su sonu de “istumburinàdas” de corros tra muvras e ambas allegas an parentìzu chin su “tumbu” de sas launeddas.

Sas calidades diversas de bassu e de contra si zunghen po facher sa “cropa”.

“S’inmbrìlliat” su sonu de su bassu rude po no istemperare sa contra. Paris “irbòrrocan” a currer che abba ch’istròcat chin furia o che caddu iscappau da su bròccu o che “corratzu de abba” chi essit a fora chene si poder mantenner.

Sa “rìa” de su cuncordu est tunda che a s’inghìru de preda chi pintat su nurache e su cuìle.

No b’at perùn’atera froma de cultura chi cuntenzat, comente in un’isprìcu, sa cantidade de sas allegas chi su tenore leat a imprèsta a su terrìnu po las torrare a s’umanu abitadore, pastore o massaju chi siat. Zai in custu si dennòtat sa capatzidade – si no sa balentìa -  de su sardu de ischire biver chin rispettu sa terra.

Cheret narrer chi su tenore est cultura de su territoriu. Est cultura de s’omine chi ischit istare in su terrìnu: chi sigat a facher su pastore o sèperet ateru mestieri.

Est modellu de cuncordia po sa bidda: chie sisiat intrat in sa rìa de su cantu. Appalìsat sas differessias. Riccu o poveru, teracu o printzipale, mannu o pitzinnu cadaùnu attìnat po su menzus cussertu.

S’Unesco at bistu e cussiderau totu custas vertudes e, avillante, dat una possibilidade a sos sardos chi sonat che amonestu: custa est cosa de bundu po s’umanidade intrea, dàzeli balidòriu e amparàela po sos benidores.

A capòre chi custa testimonìa galàna de s’istoria predàle de cust’isula resèssat a biver su contipìzu de sos sardos de oje po chi connoscan custa prenda e l’àpan istima sos benidores.