Chi è

Pubblicazioni

Su zèniu de ziu Brau

In sa retentìva de sos amantiòsos de su cantu a Tenore est semper bìu s’ammèntu de sa boche chi pesaìat sa grobe de Comare Filumena. In sos primos annos settanta de su seculu colau, ziu Peppe Brau (1915 - 2004) torrat a pesare sa boche in su tenore cantande paris chin sos nepòdes carràles, frades Argiolas (Giovanni, Matteu, Sarvadore) e su bassu de Antoni Manunta. Nde resurtat unu cuncordu bene cussèrtu chi rezistrat derettu duos discos 45 ziros chi ìntran in sos juke-box de sos tzillèris in su bonu de sas biddas de Sardinna.

Zai in sa secunda metade de sos annos settanta, cando ponet boche Frantziscu (Chischeddu) Argiolas puru, fachen – in una die ebbìa de su 1977 - tres nastros (Tirsu TRC 236, 295, 342) chi connoschen apprètzu mannu in medas cussorzas. In cadaùnu de cussos nastros ziu Peppe Brau intrat petzi chin duos cànticos: a s’onieresa e a s’andìra. In una trasmissione de Radio Sardegna, pacu tempus innantis de su 1970, ziu Peppe contaìat – in una intervista fatta in Casteddu – comente aìat imparau s’andìra.

Naschìu in su 1915 l’aìan “richiamau”, a tempus de sa de duas gherras mannas, paris chin tres durgalesos. Chin custos at cantau e at imparau s’andìra a sa durgalesa: modu chi at semper sighìu e mantesu da cando l’at intesu in sos primos annos baranta, sende militare in Tàtari.

B’at de narrer chi cussa froma de cantare chi iscàstat pacu da sos Muttos, paris chin sa lestra e sa seria, abbarran preferìas da Peppe Brau, nessi in sas cantàdas in sos discos ca chin sos nepòdes Chischeddu e Sarbadore si partìan sos cànticos.  Duas longàrias ebbìa de cambas froman sas poesias chi pesat custu cantadore de Oniferi: undichi e sette sillabas o, po la narrer in sardu, chimbe pes e mesu e tres pes e mesu. E no semper pretzisas, comente be costùmat in sas grobes chi sèstan sos cantadores populares.   

No si connoschet documentu, in discu, chin cànticu a ballu: petzi nastros rezistraos in locu de domo o de festas tra cumpanzos. Ziu Peppe fit de cuddos pesadores anticos e no petzi po sa pasta de sa boche ma prus-e-prus po s’argumentu de sas grobes chi at cantau e po su ghetu de jucher sa boche in su cantu. Chi cantaret a s’antica, a sa seria, a sa tracheddàda.        

Òmine divertìu. Biddarèsu chi dat boche a sas grobes de sos cantadores de bidda sua po cherrer cantare totu su mundu chi lu juchet, allegande de s’irfrassu de una cupa de binu chin su risu in laras, de su pentimentu in sa pregadorìa, de sos bantos a sas zòvanas isposas chin istranzos.

Ascurtande galu oe cussas cantàdas atuàmus cale fit sa balentìa de cust’òmine, mastru in s’arte de su cantu.

Su versu de sa poesia fit po issu materiale bìu de travallare chin delicadesa e in su trastempus chin sa securesa chi at a chie connoschet sa faìna e nd’est mere. Sa paraula si pìnnicat a su piachère  e a su zeniu de su pesadore: chin issu si rèndet, masèda. Sìzit sa filàda sua. Àrtziat chene mai jumpare sa làcana. Falat su puntu, derettu apustis, abbrandànde sa tèmpera. No b’at azàrdu: su puntu juttu a sùsu o a zòsso paret semper ca cheret marcare sa sustassia de sas allegas de sa canzone.

Aìat arte ziu Peppe. Su cantu suo resèssit a si facher contu zeniòsu.

In s’ìntiri su tenore s’acattat presu a fune curtza. Mòffet, addìbat, fùrriat, fiòrit, in sas pinnas de sa caminèra chi li sìnzolat ziu Brau.